Într-o zi de noiembrie, când clopotele Veneției băteau în ritm de sărbătoare, ne-am strâns bine paltoanele pe lângă corp și am pornit prin băltoace, într-o explorare fără pretenții de reușită. Undeva în cartierul Cannareggio, în Campo dei Mori, ne-am pus în gând dorința să găsim mai multe despre viața privată a pictorului Jacopo Robusti Tintoretto (1518/19-1594). Poate un semn particular, un simbol inscripționat undeva pe pereții casei în care a locuit, ceva mai ascuns, mai enigmatic, încă neexpus în muzee ori un lucru neștiut de foarte mulți.

Printr-o întâmplare fericită, o parte din istoria vieții pictorului manierist, ne-a devenit accesibilă. Casa în care Tintoretto a locuit în ultimii lui 20 de ani ne-a fost deschisă de către actuala proprietară, Antonietta Giovanna, o doamnă care ne-a întâlnit în fața casei de pe Fondamente dei Mori, nr. 3399, în timp ce citeam inscripțiile de pe placa de marmură fixată în dreptul intrării. Antonietta tocmai venea de la sărbătoarea mult îndrăgită de venețieni, Festa della Madonna della Salute, care comemorează din 1630 sfârșitul unei mari epidemii de ciumă. Ne-a invitat înăuntru cu mare căldură și ne-a spus că tot ce urma să vedem aici i-a aparținut cândva lui Tintoretto.

Că tot vine vorba de sărbătoriri, Veneția a celebrat anul acesta 500 de ani de la nașterea pictorului manierist Jacopo Robusti Tintoretto. Iar cu această ocazie, numeroase evenimente care au avut loc în Italia, dar și în Statele Unite, l-au adus pe artist în centrul atenției publicului. Pasionații de artă sau trecătorii curioși i-au putut admira tablourile nestrămutate din Scuola Grande di San Rocco și Palatul Dogilor sau au fost martorii unor expoziții la National Gallery of Art din Washington, D.C., sub numele Tintoretto: Artist of Renaissance Venice.

Antoniettei i-a scăpat un oftat lung în timp ce ne arăta urmele pe care acqua alta le lăsase la parterul clădirii, cu doar câteva zile în urmă. Din fericire, ea locuiește la etaj, iar apartamentul ei nu a fost afectat. Înainte să ni-l arate, a deschis poarta spre curtea interioară, unde se afla o grădină ascunsă și neîngrijită, care a fost inundată de apele mareelor. Ni s-a arătat cum pereții clădirii mai păstrează câteva elemente originale. Însă coloanele cu capiteluri sunt înghițite de cărămizi, iar spațiul este invadat de tulpinile rădăcinoase ale plantelor agățătoare. Odată, ne povestește Antonietta, aici se afla o fântână…

Prea multe legende s-au țesut în jurul casei lui Tintoretto. Una dintre ele ne vorbește despre cum Marietta, fiica lui, a fost abordată de o bătrână în drum spre Chiesa della Madonna dell’Orto, aflată în apropiere. Bătrâna i-a promis fetei că dacă n-o să mănânce ostiile luate de la împărtășanie și le va păstra în ascuns, va deveni asemenea Fecioarei. Tânără și naivă, Marietta a făcut întocmai și îngropa ostiile de fiecare dată în grădina din curtea interioară, unde tatăl ei ținea porcii și măgarii. După câteva zile, animalele au început să îngenuncheze în fața locului ascuns și nu puteau fi ridicate nici cu biciul. Marietta s-a speriat și i-a spus tatălui ei ce s-a întâmplat. Tintoretto și-a dat seama că era uneltirea unei vrăjitoare, așa că a făcut un plan împreună cu fiica lui. Următoarea dată când a întâlnit-o pe bătrână, fata a invitat-o în casă, iar Tintoretto a lovit-o cu un toiag. După ce și-a recăpătat cunoștința, vrăjitoarea a urlat de furie și s-a transformat într-o pisică, încercând în zadar să iasă din casă. Într-un final, legenda spune că din pisică s-a făcut un nor de fum care ar fi ieșit pe o gaură din fațada clădirii. Tintoretto a astupat gaura, în locul ei punând o statuie a lui Hercule ca semn de protecție.

Odată ajunși pe scara interioară, undeva la mezanin, o ușă zidită ne-a atras atenția. Atâta cât am putut înțelege din dialectul venețian al Antoniettei, care ne explica cu lux de amănunte cum a fost reconstituită clădirea, ușa aceea secretă păstrează glaful original, rămânând zidită din motive necunoscute. Acolo a fost atelierul lui Tintoretto. Desigur, s-au făcut modificări, iar spațiile au fost separate și holurile lungi secționate. Celebrul pictor deținea întreaga casă. Unele tablouri au fost inspirate de priveliștea oferită de pe terasele acestei locuințe.

Antonietta locuiește singură într-un apartament care, la prima vedere, pare rece și auster, aproape că te face să te simți ca într-o parohie. S-a mutat aici în 1983. Soțul ei, venețian de origine austro-ungară, a lucrat la mersul trenurilor gării din Bologna și se mândrea spunându-ne că și astăzi trenurile din gară respectă același program vechi de peste 30 de ani.

Printre cărțile de literatură italiană și istorie a Veneției aflate în bibliotecă, existau și două titluri în limba română, pe care ni le-a arătat vădit curioasă să le afle titlurile; Crăciunul la diferite popoare și Prietenele noastre păsările. Ele au aparținut unchiului soțului ei, un profesor de matematică simpatizant al culturii și al limbii române.

A urmat o lungă incursiune în istoria familiei sale pe care Antoinetta o sublinia cu fotografii rezemate de oglinda unei comode sau de cărțile din rafturi. Le puteam repera aproape în orice colț al casei. În mijlocul încăperii se afla un birou pe care Antonietta păstra deschise câteva albume turistice și cărți religioase. Dădea impresia că te afli la o intrare într-un muzeu și că trebuie să te pui la curent cu principalele obiecte.

Mobila veche și întregul aer vetust al apartamentului reflectă atmosfera care învăluie întreaga Veneție. Dacă am putea da la o parte valurile de turiști și navetiști, capitala regiunii Veneto ar fi un loc în care presimțul melancoliei și al pustietății ar căpăta deodată și mai mult sens. Străzile, piețele și restaurantele ar fi aproape goale. Doar 55.000 de venețieni ar însufleți atunci orașul.

Text & Foto: Isabela Văduva, Alexandru Iacob

Dacă ți-a plăcut, susține proiectele noastre!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top