Când am început, fotografiam cu telefonul. În mare parte surprindeam cerul, mereu interesant în suburbiile Parisului, unde locuiam, unde locuiesc și acum.

Îmi fotografiam copiii și urcam compulsiv pe Facebook. Câțiva prieteni m-au încurajat, mi-au spus că am talent, că știu să încadrez. După câteva luni de iPhone, Iulia, iubita mea, când mi-aniversam ziua de naștere, mi-a cumpărat un Panasonic Lumix, cu care mi-au trebuit câteva luni să învăț.

Când eram liber umblam pe străzile Parisului. Când aveam pauza de masă preferam să mă plimb, să fotografiez străzi.

După doi ani și ceva de fotografie pot relata că fotograful are un al treilea ochi, și anume cadrul în care pune fiecare contact vizual cu realitatea – singurul vis în timp ce nu doarme, singurele momente de solitudine, de întâlnire cu sinele, ca și literatura sau oricare artă.

Pe mine, fotografia m-a învățat să nu uit niciodată ce-am văzut prin ochiul obiectivului, să merg pe străzi fără să mă plictisesc, fără să nu visez ceea ce văd.

Dan Ciupureanu

Dacă ți-a plăcut, susține proiectele noastre!

1 thought on “Doi ani de fotografie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top