L-am cunoscut pe poetul și scriitorul Dan Ciupureanu nu demult, într-o cafenea din București. Venise pentru botezul nepotului său și urma să plece din nou la Paris. Am vorbit în grabă despre fotografie, scenarii și cărți, am testat aparatele foto și am urmărit trecătorii pe geam. Conversațiile cu Dan rămân însă, în cea mai mare parte, virtuale. Mă bucur că a acceptat în ziua aceea să verse pe paginile revistei fotografii și filmări. Astăzi mi-a trimis pe mail un fragment din viitorul său roman în lucru care își păstrează încă secretele și necunoscutul. Pentru mine a fost o bucurie și am primit emoționată acceptul să îl pot publica aici.

„Habar nu am ce visez, după logica Roxanei o visam pe mama. Ian, Ian, trezește-te! Se aude ceva sus! E mami, se plimbă prin bucătărie, apoi adorm la loc. A doua zi mi-a zis că a adormit la trei de frică. Știi, de când ați murit, am auzit de cinci ori lucruri mișcate prin casă, clar, zice tata la telefon. Nu ți-e frică? Frică?! eu aș fi vrut să vă văd, dar n-apuc niciodată. Canicula-l trezește pe domnul D. în sufragerie, sunt liniștit și împăcat cu prezența Sa. Interviul lui Dan Sociu mi-a amintit de iluminare, am o stare de smerenie, chiar dacă intuiesc că sunt nemernic. D. mă întreabă ce am cu Sociu – ce are El cu noi, răspund – e ca și cum și-a dat seama, dar asta nu-l face mai bun, e la început, se simte vânat și atacat, încă nu vrea să Te ia în calcul ca pe un prieten de suferință, căci Cel De Sus nu coboară ca Tine, Domnule D. Mama tricota-n bucătărie, lovise sticla de apă cu andreaua. E și ea moartă și nu vreau să vorbim. Aceste entități mă duc cu zăhărelul îndeplinidu-mi cele mai aiuristice dorințe, copleșit de savoarea îndestulării. Le mulțumesc în gând împreună cu Cel De Sus, despre care am impresia că ne lasă în voia sorții, să ne facem de cap. Cred că există doar ca o posibilitate. Ce m-aș face fără ele?

 Războiul ideologic a început firav – un citat scurt din Marx, apoi niște articole-prilej pentru a ataca credința în Dumnezeu și orice fel de credință – în curând, dragostea unui bărbat pentru o femeie va fi interzisă, familia tradițională va fi alungată cu pietre din piața publică – borhotul fricii de singurătate. Dar cine sunt eu să-mi pun asemena întrebări ale căror răspunsuri sunt scurte schimonoseli de mirare, urmate de un râs puternic, la fel de isteric ca plânsul lor? Este adevărat că nu prea le ai cu ultimele tendințe, răspunde D. din sufragerie – în bucătărie cineva spală vasele în liniște, ca și cum ar fi interzis. Să interzicem tot, mă aud zicând și mă ridic de pe canapea, să închid fereastra temporară? – zgomotul îngerilor îmi dă o stare de panică.

Am murit cu scopul subliminal de a fi parazit printre miliardele de paraziți ai acestui univers, orice aș face – dacă renunț la carne voi arunca chiștoace în Paradis, dacă mă las de fumat îmi voi cumpăra caleașcă sau dacă mă izolez în iad cazanul meu va distruge miile de furnici dintr-un mușuroi, apoi voi tăia lemne, apoi voi face focul și tot așa până, împreună cu Domnul nostru, ne rezumăm la patima băuturii – numai așa mă voi strecura prin viață fără să deranjez prea mult ecosistemul, că dacă mă sinucid din nou, exact în acea clipă, vor da ortul popii mii de bebeluși pentru a fute universul mai bine ca niciodată, întru progresismul absolut și minciunile publicitare, acea gargară cu salvarea a orice – așa că deschid o bere.

 Deși cred că asta faci în acest moment, imaginează-ți; Deschizi o ușă, intri, se închide în urma ta și nu o mai poți deschide să vezi cine a închis-o, o deschizi pe următoarea și în acea cameră fără ferestre nu e decât un scaun, dar ușa nu se mai închide în urma ta – ei bine, exact același lucru se întâmplă cu orice-ți imaginezi în această clipă. Aproape o mie de culori pot fi o nunață, așa cum o mulțime de gânduri sunt o singură frică – frica de Dumnezeu, odată cu regretul, deodată cu repulsia față de sine, odată cu primul geam spart la “mansardă”, și cu dorința și cu curva – speranța.

A doua bere e caldă și-mi revin – aprind fereastra spre pământ, apoi o opresc, sunetul fracțiunii de secundă pe știri îmi va fute toată ziua și-mi va aminti că sunt printre cei mai norocoși oameni – încă nu s-a întâmplat nimic, moartea merge, totul merge, Cel De Sus așteaptă vacarmul. Lup moralist, exclamă D. Hmm, adică cel care condamnă morala o face sub o formă involuntară de morală? Te-ai prins! trebuie să plec… Stai, stai, stai, unde crezi că fugi, moralistule? Cum?! M-ai făcut moralist, lup moralist, deci… Era o formă de alint… Crezi în Dumnezeu? Nu… adică n-am încredere în El… Alo! Da, mami. Ce faci? Încerc să mă conving ce e morala și când se aplică, dacă nu doar faptul că o menționezi te face moralist… Te întrebam ce faci, nu ce gândești! De fiecare dată când te sun și întreb “ce faci, mami”, să nu crezi că mă fute curiozitatea să știu dacă te scarpini în nas sau dacă tocmai spălai podeaua, idioato, nu mai suna! Băga… – închid. Mereu am desconsiderat oamenii care te întreabă ce faci, cu ce te ocupi acum, ieri sau mâine, deși am murit cu Roxana de 2 de ani și am făcut doi copii de-atunci, dacă ar mai rămâne gravidă de treizeci și opt de ori aș fi fericit sau nefericit oricum, dar bucuros că nu e ca mine și că e cu mine, mâncai-aș ochii de frumoasă. O cert tot timpul că e moartă, ca un moralist, iar ea, că beau, ca o moralistă – îi dau dreptate în sine, știu că nu i-ar plăcea să fiu un sfânt. Ce ziceam, întreabă D. Nu mai știu… oare prezența Ta mă face să nu-mi fie frică? că-n general poți s-o pățești în fiecare clipă, chiar dacă ești norocos, adică îi simt pe cei care ajung la disperare de frică, le dau dreptate, chiar eu le-aș putea face rău, în timp ce.

 Prea tolerez orice, chiar și intoleranța, altfel aș fi un tolerant preferențial, mai intolerant decât intoleranții. O ținem tot la dreapta, întreabă D. Virează spre centru, apoi coboară spre dezinteresare totală, întru desăvârșire, apoi adu-mi și mie o bere, Părinte. Doamne, frumos îmi cântă mandoline, prin ciocuri mici ce scuipă foc, dar mai rea e-nverșunarea, dacă aș uita de Tine și n-ar mai cânta. Deloc simplu, nț. Însă cele mai complicate lucruri sunt complicate de noi, almiteri ele n-ar avea nicio părere și când n-ai nicio părere nu poate nimeni afirma că ești complicat, chiar dacă nu-i ușor, D. Bea mai repede, că prea filozofezi cu morala ta de rahat! Ca să ce? să mă expun în fața celor ce nu vor decât să-mi pară superiori? Nu degeaba ai terminat opt clase! Aș fi putut termina trei – școala nu se face la școală. Le plaisir de la vie! Voilà tout! Voilà ta race! Să-ți trăiască mă-ta! 

În acea dimineață călduroasă de iarnă, chiar înainte ca soarele să apună, Domnului D., sau chiar domnișoarei, îi curse o picătură de sânge din ochi, stupefiat/ă de iluminarea lui Ian, apoi trase aer adânc prin nări, încercând să pară interesant sau interesantă în gândurile Gânditorului, dar Ian nu schiță niciun gest, nu gândi niciun gând, conștient de avântul domnului sau domnișoarei D. către autoflagelare, apoi întinse sticla goală de bere, ca D. să o arunce și să-i aducă alta. Vocea ei, tocmai trezită, travaliul unei mulțumiri de sine, deznodământul intrigii cu care adormise singură, căutându-l în gânduri pe cel de la capătul undei telefonice, în numele iluziilor mondiale și nu numai.

Să zicem că ai o oală adâncă, în care trăiesc tot felul de lighioane mici; purici, furnici, microbi, mormoloci, musculițe etc. Ele, în afară de oala lor, nu au nimic altceva și să mai zicem că acea oală e rotundă, iar ele, lighioanele, zi de zi, fabrică mijloace de transport, tot felul de suporturi, recipiente, combustibil și tot “tacâmul”, ca și cum oala ar fi globul pământesc. Poveste ar putea începe mult mai devreme și s-ar putea continua către infinit, însă credeți că pentru oală ar conta dacă o furnicuță mai brează ar strânge mii de pet-uri în perimetrul ei, apoi furnicuța regină ar premia-o și apoi alte furnicuțe ar lua în primire captura și le-ar muta spre epicentrul oalei, apoi microbii s-ar căca pe ei de râs și purcii n-ar mai scuipa pe jos? Este adevărat, de deasupra oalei, ca de deasupra unui mușuroi, poți urmări întregul proces, ca un spectator curios apropo de societa furnicilor, dar oala tot oală va fi dacă n-o răstoarnă nimeni, nu-i așa D.? Creiererul generează tragedii când îi lipsește măcar puțin dintr-o subtanță esențială. Psihiatrul te-ar întreba dacă te-ai lăsat curând de viciu, însă ei, cei cu substanțe în deficit, te urcă pe podium și plângeți la unison pe-o amintire reactivată de Lipsă, cântată în Do Major, apoi refaceți ordinea mondială lătrând unul mai tare ca celălalt. Crezi că o pastiluță e de ajuns? Una pe zi din două-n două săptămâni te-ar face să crezi că vor să-ți ții gura închisă, când peste tot e atâta durere, dar dacă s-ar întoarce perechea după care plângi, cu siguranță nu ai mai părea nevorbit, D. Nici isteric? Aici ar fi nevoie de două pastiluțe – una albă, alta neagră, ca știrile de dimineață și de seară, când ți se deschide receptorul, apoi se închide. Ca la șobolani? Ca la închipuirea lor! Mai aduc o bere? Sună telefonul. Alo?

Alo… Iar ai băut! Creierul tău crează tragedii, așa că închipuie-ți că am băut apă filtrată, minerală… Îți bați joc de mine?! În aceeași măsură în care mi-am bătut tot timpul! ai auzit ce s-a întâmplat azi?! Ce?! O babă s-a împiedicat pe trecerea de pietoni și era să cadă!!! Ai văzut tu?! Nu, dar sigur s-a întâmplat, nu-i așa că-i tragic? Îți bați joc de mine… De tragedia creierelui tău, nu de tine! Închide. D. râde în hohote. Nu râde, că la Tine mă refeream!”

Foto & Text: Dan Ciupureanu

Dacă ți-a plăcut, susține proiectele noastre!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top