Mihaela. Poveste dintr-un sat.

Pe Mihaela am cunoscut-o acum doi ani, la început de iarnă. Satul în care mă aflam părea pustiu, iar eu eram în căutare de fotografii cu miros de ceață și cu lătrat de câni în depărtare. Am făcut un popas la periferie și tot priveam casele dărăpănate de pe uliță. Sat de Dolj. Nimic aparte.

Încercam să observ ceva demn de a fi tras în cadru. N-a durat mult și o fetiță timidă a apărut parcă de nicăieri, din niște adăposturi. Mă fixa cu ochi mari și negri, curioasă și melancolică. Mi-a trecut prin gând să nu fi pășit pe proprietatea cuiva, dar nu se putea pune o astfel de problemă. Acolo nu mai exista gard. Era doar câmpul uriaș cu pământul adormit. Fetița de la capătul uliței părea să fie stăpâna întregului sat.

Rând pe rând, au început să iasă din locuințe cei cu care Mihaela împărțea timpul și spațiul. Îmi aduc aminte că îmi prezenta locul ei cu mare plăcere. Așa ne-am petrecut câteva ore pe câmp, cu câinii, unde i-am făcut mai multe fotografii. Era stingheră, dar păstra o adumbrire frumoasă. Era sceptică, dar dornică să intre în contact cu alți oameni. Se interesa de lumea mea și de orașul în care locuiesc. I-am spus că îmi place să fotografiez și s-a arătat încântată să stea în fața obiectivului. Atunci am realizat cât de expresivă era în fiecare cadru. Am privit fotografiile cu drag odată ajunsă acasă.

După vreo trei luni am vizitat satul din nou. Era la fel sumbru și iernatic. Ne-am bucurat amândouă să ne revedem. Toată lumea dorea câte o fotografie și trebuia să le respect dorința. Le-am promis pentru următoarea revedere toate pozele într-un plic. Mihaela era frumoasă.

Am tot trecut în vizită, odată cu fiecare anotimp, dar n-am vorbit prea mult cu fetița. Îmi comunica însă foarte multe prin intermediul fotografiilor pe care i le făceam. Era o legătură frumoasă pe care am înțeles-o din prima zi.

Mihaela mi-a spus la ultima întrevedere, într-o doară, că i-a murit tatăl. Apoi a continuat, cu o ușoară urmă de tristețe, să îmi vorbească despre călătoriile ei cu trenul. Fetița este demnă și foarte încrezătoare. Știe că ceva bun o așteaptă. Așa cred și eu.

Prea multe informații despre viața ei nu și-ar avea rostul. Ar părea încă o poveste documentată și tristă de la marginea unui sat. După cea de-a doua vizită am înțeles mai multe și despre bucuria lor. Nu vedem întotdeauna din prima zâmbetele oamenilor pe care îi credem triști. Familia ei este o familie ca toate celelalte.