Povestea unui sat dispărut

A fost odată ca niciodată, undeva în Câmpia Olteniei, pe vremea înscăunării lui Carol I, un sat pe nume Italieni. Se spune că aici s-au așezat câțiva italieni, veniți din nord-estul extrem al Italiei, aproape de granița cu Slovenia, pentru a căuta un trai mai bun, feriți de problemele crizei agrare din Italia. Erau oameni voinici și buni meșteșugari care căutau să lucreze pământurile marilor moșii din sudul Olteniei. Aveau o situație materială precară și proveneau din păturile cele mai de jos.

Italienii intrau adesea în conflict cu lucrătorii români din cauză că se mulțumeau să primească mult mai puțin. Pe atunci, România trecea printr-o perioadă foarte bună din punct de vedere economic și mai ales după 1886, când aceștia au început să își facă apariția, alungați de criza agrară. De-atunci mult timp a trecut, mulți dintre ei au plecat, iar alții au rămas. Iar cei care au rămas și-au întemeiat familii și s-au căsătorit cu cei de aici.

Astăzi, satul fizic nu mai există, dacă nu luăm în seamă o gură de fântă secată și ascunsă în mărăcini și fosta școală a satului, transformată de ciobanii din vecinătate în fermă. Nu am fi aflat mare lucru dacă nu am fi trecut prin satul Sărbătoarea, aflat la câțiva km distanță de vatra fantomă a cătunului Italieni. Povestea este cunoscută doar de puțini locuitori din satele vecine, care au pierdut și ei urma foștilor locuitori. Satul Italieni a fost desființat treptat, chiar înainte de sistematizarea din 1974. După spusele unui sătean dintr-un sat învecinat, după colectivizare, în 1964, terenul devenise pustiu. Tinerii au plecat în orașe, iar cei bătrâni s-au retras în satele vecine.

Pentru a asculta câteva mărturii ale existenței satului Italieni, a trebuit să trecem prin pădurea Bucovățului, ca mai apoi să dăm peste satul liniștit; Sărbătoarea. Înconjurat de mici dealuri, într-o zonă de câmpie, satul avea într-adevăr un aer festiv. La prima casă, imediat după clasica urare „Bine ați venit!”, ne-a întâmpinat binevoitor un fost cioban al satului care avea acum 67 de ani. Se pare că auzise de satul Italieni și știa câte ceva.

În sat e o fermă de oi. Este și un italian care a venit cu niște tractoare și a luat pământ acolo. Din cei vechi nu mai e nimenea, au murit, au fost bătrâni. Mai sunt oameni bătrâni în sat la noi care mai știu despre ei, mai pe la margine încolo. A fost și o fântână acolo, care acum e părăsită.

Pe drum, am mai întâlnit o bătrână, pe nume Cârvan Zoe, care ne-a vorbit la fel despre satul Italieni.

Nu mai e nimeni. Lumea a venit pe aicea. Eu am muncit acolo, am cosat. Acolo era lume la munca, la porumb. S-au mutat niște ciobani acolo.

La celălalt capăt al satului, o altă bătrânică scosese capul pe ușa porții și privea cu timiditate drumul și puținii trecători. Abia de la fiul dumneaei, Petre Privantu, urma să aflăm mai multe.

Petre Privantu: Mai sunt italieni, dar sunt la oraș. Acolo nu mai e nimic. Italienii de acolo au fost aduși aici și la Atârnați (acum o localitate lângă Ișalnița, numită Izvorul Rece). Satul a fost până în ’64. Apoi s-a demolat.

Erau broscari d-ăia, mâncau broaște. Am copilărit cu ei, pe unii i-am avut colegi până în generală. În ’64 eram abia prin clasa a patra. Vorbeau mai mult românește, în italiană poate doar între ei.

Au plecat încoa, în două sate. Unul l-au aruncat aici. Neamul meu e printre primii acilea; Bărcăneștii. Deci suntem câțiva care am fost primii. Aici era pădure și când au defrișat ei, au luat pământuri aici. Nu erau bogați, dar au strâns bani pe parcurs. Se ocupau cu agricultura. Erau meseriași.

Conform unor registre vechi, păstrate de domnul Privantu de la tatăl său care era contabil la Sfatul Popular, reiese că doar câțiva oameni din fostul sat păstrau un nume de familie de origine italiană: Belegante.

L-am rugat pe domnul Privantu să ne însoțească în drum spre Italieni și să ne mai spună câte ceva despre sat. Odată ajunși la fața locului, ne-am dat seama că tot ce a rămas din Italieni sunt o gură neagră de fântână, o fermă construită în locul școlii primare și un teren de pășunat mare cât vedeam cu ochii.

Aici, la drum, un italian a avut magazin. Fântâna era a lui. Au astupat-o. S-a păstrat cimitirul, mai sunt câteva cruci, undeva în spatele fermei, ne-a spus domnul Privantu.

Am trecut prin fosta curte a școlii ca printr-o poartă în timp. În spatele fermei celor doi ciobani, care nu cunoșteau istoria locului, am găsit un loc pustiu, fără urmă de cimitir. Erau doar cranii și oase de animale.

Școala a rămas, dar este modificată. Veneam cu bunicul meu la pământ aici. Casele lor erau pitice. Neamurile morților n-au mai venit să aibă grijă de morminte.

N-am dat de italieni nici vii, nici morți, doar de câțiva oameni care și-au mai amintit câte ceva și au fost bucuroși să ne relateze tot ce mai știau depre foștii săteni și ne-au ajutat să spunem o poveste de mult uitată. Nu este nicidecum singurul caz al unui sat românesc odată locuit de comunități de italieni, doar unul care cu greu mai poate fi astăzi reconstituit.

Surse:

Bokor Zsuzsa, În căutarea tărâmului promis. Italienii din România, Cluj-Napoca: Colecția Minorități, Institutul pentru studierea problemelor minorităților naționale, 2017.

www.culturaromena.it/italienii-din-craiova/

Foto: Isabela Văduva, Alexandru Iacob