Povești din fundătura Costache Negri

Ansamblul rezidențial de pe Intrarea Costache Negri arăta la începuturi puțin diferit față de cum îl cunoaștem astăzi. A fost construit chiar la sfârșitul secolului al XIX-lea, în jurul anului 1899. Acea bucată de Cotroceni, precar dezvoltată pe atunci, era considerată periferia orașului.

Secolul al XX-lea s-a impus în forță cu debutul proiectelor urbane care au dus la modernizarea Bucureștiului, așa cum îl cunoaștem pe alocuri și astăzi. Pe vechiul loc al intrării Costache Negri se aflau înainte de modernizare o vie, o livadă și un heleșteu. Terenul a fost cumpărat de Francois Rignault, un general francez atașat militar al Franței pe lângă regele Carol I, care însă a murit fără să își vadă constrcțiile finalizate. A obținut aprobrea construirii acestui ansamblu de rezidențe și, ulterior, aceasta i-a purtat numele; aleea Francois Rignault. În perioada postbelică a fost redenumită – așa cum a rămas și astăzi – Intrarea Costache Negri.

Înainte de 1878, aceste tipuri de străduțe închise, perpendiculare pe strada principală, erau denumite fundături. Erau cunoscute deja ca spații de locuit. Ulterior au fost introduși termenii „înfundătură” și „alee”, care au devenit „intrare” după 1935. Construcția acestora se va face pe ținutul românesc începând cu secolul XIX și până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. În București există astăzi peste 150 de fundături. Aceastea erau racordate la spiritul arhitectural al orașelor occidentale și au apărut în acest context european (impasse, cul-de-sac, close, blind alley, vicolo, Sackgasse, Stichstrasse).

Ca o insulă triungiulară, Intrarea Costache Negri (fosta Francois Rignault) este înconjurată de străzile Costache Negri, Dr. Louis Pasteur și DR. Joseph Lister. Zona este o fundătură urbană, un cul-de-sac occidental. În capăt, spațiul se lărgește și se întrevede atracția principală a străzii, venită ca un accesoriu; fântâna Costache Negri. Este gândită special pentru a înfrumuseța fundătura, în plus, vine să încetinească complet ritmul străzii principale; ca o supapă de la agitația orașului. Este un semn clar că nu s-au făcut aceste fundături din motive de funcționalitate, ci mai degrabă din motive pur estetice în contextul modernizării Bucureștiului. Gândit ca un popas admirativ, este menit să bucure privirile trecătorilor și să plaseze riveranii într-un intrând cu o personalitate distinctă. Un „spațiu tampon” deschis spre stradă, însă ferit de aceasta.

Arhitectura devine aici mai lesne de observat și de admirat. Un alt lucru interesant este că fundăturile moderne cu caracter microidentitar închid în ele o comunitate mai apropiată și mai coezivă. Aceste străduțe intime sunt adesea mai animate, cu o personalitate mai accentuată față de celălalte străzi circulate.

Locuințele în stil eclectic vienez, simetric amplasate, ca într-o oglindă, au fost realizate de un arhitect de origine austriacă. Erau menite să fie unifamiliale. Astăzi însă cu greu mai poți cumpăra întreaga casă cu tot cu subsol, căci istoria locuirii s-a schimbat după 1950. După fântână, la capătul intrării, tronează casa destinată generalului Francois Rignault, care în 1911 devine casa P. Gâboviceanu. Acum sediu al unei firme farmaceutice.

Este interesant de observat și cele două case-străjeri care se află la începutul intrării. Ele  stau pe jumătate la stradă pe jumătate în alee, fiecare dotată cu câte un turn la 45 de grade față de stradă, care flanchează intrarea. Cele două case poartă chiar și nume, inscripționate pe cele două turnuri; Villa Ecaterine și Villa Eugenia. Sunt ca o poartă de acces și vin să accentueaze caracterul intim al spațiului.

Mărturii. Istorii recente.

Adi Constantin ne-a vorbit despre peisajul zonei, așa cum arăta între anii de dinainte și după Revoluția din `89, despre comunitatea strânsă în jurul fundăturii și despre modificările aduse zonei și alte dedesubturi. Iată cum spațiile se află într-o continuuă schimbare asemenea oamenilor și se țin în pas cu vremurile.

Cei care au locuit acolo începând cu anii ’50 nu aveau neapărat mare legătură cu proprietarii inițiali ai caselor. În general, erau familii venite în anii ’50 din provincie și cărora le-au fost repartizate locuințe; cum a fost și cazul bunicilor mei. Ba mai mult decât atât, în casele respective locuia chiar o singură familie într-o cameră. Pe măsură ce mureau locatarii din aceste camere, familiile rămase „ocupau” spațiul liber, punând statul în fața faptului împlinit. Astfel, s-a ajuns la situția în care într-o singură casă locuiau mai multe generații dintr-o singură familie – bunici, copii, nepoți și chiar strănepoți.

Sunt oameni care într-un fel au fost benificiarii „progresului” comunist, iar ulterior victimele revenirii la democrație (un sistem în care nu au crescut și ale cărui reguli le-au înțeles cu greu).

Locuiau pe Costache Negri, dar tot prin atribuire de locuințe, și personalități ale vremii (cum era cazul actorului Simion Hetea sau a coregrafului Oleg Danovski – oamenii foarte ok).

Zona respectivă a căpătat în timp caracteristicile unui „sat urban” în ceea ce privește relațiile dintre oameni. Toată lumea se cunoștea cu toată lumea, copiii (pe generații) formau „găștile zonei”. Relațiile erau foarte strânse, mai ales între cei care locuiau în aceeași curte sau în imobilele supraetajate.

Până la începutul anilor ’90 și în prima parte a acestora, zona nu era intens circulată de autoturisme și strada, la fel ca intrarea Costache Negri (unde este fântâna), erau principalele locuri de joacă. Țin minte că atunci când eram copii ne uitam ore întregi la cei mari care jucau tenis cu piciorul pe mijlocul străzii; modă pe care am împrumutat-o și noi mai târziu. Ulterior, Intrarea Costache Negri a devenit un loc major de joacă. Renumita fântână, după primele reparații de la mijlocul anilor ’90, a devenit vara piscină, iar iarna derdeluș – o încărcam cu zăpadă până la partea de sus.

Lucrurile au început să se schimbe după jumătatea anilor ’90, odată cu nebunia retrocedărilor. Spun nebunie nu pentru că proprietarii de drept nu ar fi trebuit să își recupereze casele, ci pentru șocul pe care l-am trăit noi, cei care locuiam acolo de atâta timp. După ce casele au fost retrocedate, treptat oamenii au început să plece – unii s-au retras la țară, alții și-au făcut case la marginea Bucureștiului, alții au plecat în chirie. Țin minte că am fost printre ultimele familii care au plecat dintr-o casă cu parter și trei etaje (acum acolo este un teren viran).  Mai ales pentru cei mai în vârstă, momentul a fost unul șocant. Practic, au trebuit să rezolve spre final de viață o problemă pe care nu au avut-o niciodată înainte: cea a locuinței. Unii au reușit, alții nu.

În prezent, o parte din case au fost cumpărate și renovate, unele transformate în localuri, altele au fost dărâmate și au apărut construcții noi.

Până la începutul anilor ’90, pe locul unde se află acum Clădirea ING funcționa o piață agroalimentară. Imediat după ‘90 aici au apărut primele semne ale capitalismului de Cotroceni. Întreaga zonă a fost împânzită cu cârciumi; de la Costache Negri și până la Strada Doctor Staicovici. Erau bodegile clasice pentru acei ani – din metal, unele cu biliard, altele cu „păcănele”, tot timpul pline și în sistem non-stop de funcționare (mare parte din ele cel puțin).

Trecerea de la piatră cubică la asfaltare s-a produs spre anii ’90 când s-au accelerat lucrările la Centrul Civic. Ca o paranteză, și zona Costache Negri, din câte știu, urma să fie demolată, așa cum a fost cartierul Uranus pentru constucții de blocuri. Ca o ușurare, a venit însă 1989.

Astăzi, casa cea mai înaltă de pe Costache Negri, unde am și locuit, nu mai este. Este singura „gaură” de pe stradă. A fost demolată rapid după ce am plecat acolo. Proprietarul nu a obținut însă autorizațiile necesare pentru a construi un imobil cu regim de înălțime care nu corespundea zonei.

Peste drum de intrarea Costache Negri este un imobil nou, construit după dărâmarea locuințelor de acolo. Mult timp s-a spus că aparține lui Dan Diaconescu – nu l-am văzut vreodată, dar orice este posibil.

Pe intrarea Costache Negri sunt cel puțin patru case construite în oglindă – cele două de la intrarea pe straduță și cele care urmează după ele. Primele două (care sunt și fotografiate mai des) au fost ani de zile locuite de aceleași familii – după decesul lor una a fost cumpărată și este astăzi restaurant, celalaltă este părăsită. Și alte case au devenit restaurante sau agenții de turism în ultimii ani.

Strada a avut și o componență etnică diversă. La capătul străzii, spre Opera Română, locuia o familie de rromi foarte numeroasă, care era în realții bune cu toată strada. Au fost printre primii patroni de florării de la stația de metrou Eroilor. Asta cred că a fost benefic pentru oamenii din zonă, la care nu am prea văzut manifestări ostile față de respectiva minoritate.

Zona Operei Române a fost ani buni după Revoluție una dintre cele mai cunoscute zone de întâlnire a comunității gay – inclusiv prostituție specifică. Era un lucru cunoscut de tot Bucureștiul și am văzut extrem de multă ostilitate în acei ani față de minoritățile sexuale. Practic, am crescut influențați atunci de homofobia zonei (atitudinea ostilă a adulților se transfera la generațiile tinere și era chiar manifestată cu frondă de cei mai tineri – ceea ce crea o situație dramatică pentru cei care aparțineau de fapt comunității, doar că ascundeau asta).

Astăzi,  locuiesc pe Costache Negri puțini dintre cei care au locuit până la mijlocul anilor 2000.

Surse: De la fundătură la intrare. Locuri ale Bucureștiului Cotidian, Editura universitara „Ion Mincu”, Bucuresti, 2016.